sâmbătă, 25 martie 2017

Tu pentru cine scrii?



Am avut noroc că am început să scriu înainte să intru în lumea virtuală. Pe atunci nu ştiam ce înseamnă internet, iar Facebook încă nu se inventase şi nici nu era invazie de ”scriitori”, ca acum.
Nici măcar nu mi-a trecut prin cap să arăt cuiva ce mi-a debitat cerebelul. Vreo trei-patru ani nu a ştiut nimeni că scriu poezii – şi ce mai poezii, că dacă le-aş citi acum aş muri de râs! Nu m-am gândit nicio clipă la părerile oamenilor şi nici nu m-am crezut mare poetă după primele trei-patru tentative. Abia când am fost mulţumită de rezultat le-am arătat şi altora ce scriu, nu că aş fi fost mulţumită prea des, pentru că patru din cinci poezii ajungeau pe foc.

La 14 ani am scris prima nuvelă, pe care n-a citit-o nimeni, pentru că am trimis-o în sobă să le ţină de urât poeziilor. După vreun an am scris a doua nuvelă, care a avut acelaşi sfârşit tragic. Şi totuşi, n-am renunţat şi nu m-am descurajat – pentru că n-a venit nimeni să-mi spună că scriu prost, n-am primit critici ”constructive” şi nici n-am citit cărţi despre cum ar trebui să scriu (prima carte de gen am citit-o abia după ce am terminat primul roman). Erau alte vremuri, aşa că mi-am permis să evoluez singură.

Marea problemă de azi este că toţi cei care vor să scrie n-o mai fac pentru ei înşişi – toţi vor să fie publicaţi, toţi îşi fac blog, toţi vor să fie vedete de cum au scris prima poezie sau primul articol. Nici nu mai contează dacă au ceva de spus sau nu, tot ce contează e să aibă trafic pe blog, like-uri pe Facebook şi, bineînţeles, să publice, că nu s-au apucat degeaba de scris!

Într-un fel, îi înţeleg. În lumea asta virtuală e uşor să-ţi pierzi minţile, să te crezi mai bun decât eşti şi să alergi după aprecieri. E greu să nu te gândeşti la publicare când vezi că plouă cu cărţi, că toată lumea publică, iar tu vrei să fii în trend. Internetul te face s-o iei razna, am simţit-o pe propria-mi piele.
Am cunoscut oameni cu potenţial care au renunţat pentru că nu s-au simţit apreciaţi. Şi e păcat, pentru că renunţarea lor a lăsat loc liber pentru toţi proştii care scriu inepţii. Dar care vor avea multe aprecieri.

Am avut şi eu o perioadă în care am vrut s-o las baltă. Am început să scriu din ce în ce mai rar şi mai prost, să aştept ca fraiera nişte aprecieri care nu mai veneau, ajunsesem să mă consider inutilă şi netalentată. Până într-o zi, când m-am întrebat: de unde naiba aveam curaj la 10 ani să merg înainte, chiar dacă scriam prost şi eram conştientă că scriu prost? Cum reuşeam să-mi menţin entuziasmul? Vorba aia, n-aveam niciun ”like” (de unde să fi avut, dacă nu ”postam” nimic?)

”Tu scrii pentru tine sau pentru alţii?”, m-a întrebat mama la un moment dat, când mă plângeam că postările mele sunt ignorate. Atunci am zis că scriu pentru mine, dar probabil nu m-a crezut, cum nu m-am crezut nici eu şi cum nu m-ar fi crezut nici marmota care împacheta ciocolată. Adevărul e că încetasem de mult să mai scriu pentru mine şi puneam atâta preţ pe reacţiile oamenilor încât nu mă mai întreb ce cred eu despre ceea ce scriu. Uitasem de unde am plecat – de la ideea că trebuie să-mi placă în primul rând mie.

Sunt mişto aprecierile şi probabil e grozav să publici, dar aprecierile oamenilor sunt relative. Azi te plac, mâine dau cu tine de toţi pereţii. Poimâine oricum vor uita că exişti. Ăsta e internetul, ăştia sunt oamenii, asta e situaţia... Azi nu scriu pentru like-uri, trafic sau orie alt tip de reacţie, scriu pentru mine, iar dacă lumea rezonează la cuvintele mele, cu atât mai bine.


P.S. Mulţi m-au întrebat când am de gând să public un roman. Bă, eşti nebun? Iubesc romanele astea! Am să public atunci când voi scrie unul pe care să-l urăsc suficient de tare încât să-l dau pe mâna oamenilor ca să-l disece, critice, dezaprobe şi aşa mai departe...