joi, 9 martie 2017

Amorul prin internet...




Am descoperit printr-un folder câteva poveşti de acum vreo zece ani, când citeam reviste gen ”Povestea mea” şi ”Întâmplări adevărate”. De fapt, de când citeam reviste, punct. Una mi-a atras atenţia. E semnată Victor (nume fals, bineînţeles, doar nu sunt atât de proastă încât să cred că poveştile alea chiar sunt pe bune) şi vorbeşte despre o păţanie de pe vremea când abia apăruseră blogurile, iar oamenii erau la fel de naivi ca acum. Am râs cu lacrimi, apoi am căzut pe gânduri, pentru că şi acum e la fel de uşor să prosteşti lumea pe net, să faci pasiuni pentru oameni care nu sunt ceea ce pretind că sunt, să-ţi pierzi timpul cu nişte iluzii. Şi, într-o oarecare măsură, e vorba şi despre avantajul de a citi. În orice caz, povestea e foarte tare! O transcriu aici, pentru că ar fi păcat să se piardă :)


”Am fost păcălit de amorul prin internet

Sunt unul dintre somnambulii care îşi petrec nopţile în faţa calculatorului. În lumea virtuală, totul e posibil. Mai ales, poţi să visezi, imaginându-ţi câte şi mai câte... Aici am descoperit-o pe Roua şi am crezut că e cea mai frumoasă şi mai romantică fiinţă din lume.

Am terminat Informatica şi nu mi-a fost greu să-mi găsesc de lucru, imediat după absolvire. Am intrat într-o echipă de tineri de vârsta mea, care se ocupau cu administrarea unor bloguri, ultima modă în lumea pasionaţilor de internet. Oricine putea să-şi deschidă aici un jurnal intim, povestind despre câte-n lună şi-n stele şi schimbând impresii cu ceilalţi bloggeri – adică posesori de bloguri. În felul ăsta, nevăzuţi, necunoscuţi şi protejaţi de anonimat, îndrăzneau să vorbească despre lucruri pe care nu le-ar fi rostit niciodată cu voce tare.
Unul îşi înjura cu clăbuci şeful cu accese dictatoriale, o virgină îşi descria prima experienţă erotică eşuată, un Casanova de cartier îşi contabiliza agramat cuceririle, o nevastă frustrată îşi beştelea soţul şi îşi lăuda amantul, cu amănunte dintre cele mai picante, o adolescentă decepţionată în amor scria romanţe siropoase... Ne distram copios citind aberaţiile lor, căci rareori se întâmpla să scrie careva vreo chestie memorabilă.

Asta până a apărut blogul semnat Roua. Mi-a plăcut din prima acest nume, fiindcă îmi sugera o fată suavă şi diafană, cu totul diferită de suratele ei băieţoase şi excesiv de fruste, cel puţin după gustul meu.
Din fiecare silabă pe care o scria, puteam deduce cu uşurinţă că Roua avea un suflet sensibil, cald, aplecat spre poezie adevărată. Numai ea putea descrie cu atâta har felul în care explodează magnoliile, primăvara, sau freamătul plopilor canadieni în adierea vântului. Când citeam jurnalul ei, parcă ascultam ”Anotimpurile” lui Vivaldi! Sorbeam fiecare cuvânt cu sete, sperând să descopăr un amănunt, cât de mic, despre cea care le-a scris.
Dar căutarea mea era zadarnică. Roua îşi păstra misterul cu străşnicie. Neavând altă soluţie, am intrat în forumul blogului ei, înţesat cu elogii din partea celorlalţi cititori. I-am scris că o urmăresc de când a apărut şi că aş da orice să aflu mai multe despre ea.

Mi-a răspuns imediat, propunându-mi un joc: eu să-i fac portretul, ea urmând să-mi confirme (sau nu) dacă seamănă cu originalul. Am bâjbâit aşa zile în şir, dar până la urmă, cu ajutorul ei, am obţinut un portret robot destul de sugestiv. Roua nu este un pseudonim, ci chiar aşa o cheamă pe ea. Are în jur de 20 de ani. Blondă, cu părul foarte lung. Ochi albaştri, cu irizaţii turcoaz. Siluetă suplă, fragilă. Multă graţie (a studiat baletul în liceu). Temperament melancolic, educaţie desăvârşită.

Parcă-mi luase Dumnezeu minţile. Mi-am deschis şi eu un blog, iar noaptea, în loc să dorm, scriam declaraţii pătimaşe de dragoste, adresate ”Reginei nopţilor mele albe, Roua”. Uneori, intra şi ea pe blogul meu şi îmi mulţumea pentru cuvintele frumoase. Dar nu puteam obţine de la ea mai mult de atât, deşi aproape că cerşeam un număr de telefon, o adresă de e-mail, ca să putem dialoga fără martori nedoriţi.
Se pare că, printre aceştia din urmă, a apărut şi un suflet milos (probabil una dintre prietenele ei) care, după luni de aşteptare, mi-a postat la comentarii adresa ei de e-mail.

Am petrecut o jumătate de noapte scriindu-i o lungă scrisoare de dragoste, în care încercam s-o conving să mă lase s-o cunosc în carne şi oase. După câteva zile de gândire, timp în care m-am perpelit la foc mic, Roua mi-a răspuns, cu multă delicateţe, că nu e încă pregătită să se ”materializeze” în faţa mea şi că, deocamdată, este fericită cu emoţia aşteptării. Mi-a tăiat cu graţie orice replică, aşa că am continuat să conversăm când pe blog, când prin poşta electronică.

Într-o bună zi, un oarecare Ariciu mi-a trimis un mesaj pe blog, la rubrica de comentarii: ”Vreau să vorbesc ceva cu tine, dă-mi un semn la adresa de e-mail Ariciu@etc...” I-am scris imediat şi, în scurt timp, am primit mesajul lui: ”Frate, m-ai înduioşat cu zbaterile tale de a o cunoaşte pe Roua. Din solidaritate de blogger, o să te ajut. Află că numele ei adevărat este Vasilica Ciorbagiu şi lucrează la Biblioteca Municipală. O găseşti acolo, dar fii pregătit: vei avea o mare surpriză!”
A doua zi m-am învoit de la serviciu şi am dat fuga, într-un suflet, la bibliotecă. Ardeam de nerăbdare s-o văd pe Roua mea, chiar dacă în realitate avea un nume atât de prozaic. În fond, nu ea îşi alesese numele din certificatul de naştere.

Îmi petrecusem noaptea construind scenarii despre prima noastră întâlnire. Mă şi vedeam descoperind-o într-un ungher al bibliotecii, printre rafturi încărcate cu cărţi. Puteam s-o admir în linişte, pentru că ea nu ştia cine sunt şi se simţea în largul ei... O vedeam strălucind ca o rază de lumină, cu părul ei auriu şi ochii pe care îi puteam ghici dintr-o mie...
Aş fi prelungit la infinit momentul ăsta. Dar urma altul, şi mai frumos: Roua mă observa şi îşi dădea seama imediat cine sunt. În ochii ei minunaţi apărea o sclipire de bucurie: arătam chiar mai bine decât îşi imaginase... Îmi zâmbea ca un înger...

Numai că, de îndată ce am intrat în sala de primire a bibliotecii, evenimentele s-au abătut de la... desfăşurător. Încăperea nu era invadată de cărţi, fiindcă toate se aflau în depozit, la subsol. Volumele cerute veneau cu un fel de lift miniatural, aflat în spatele tejghelei la care stătea o femeie în vârstă, cu coc şi ochelari, care tocmai răsfoia o revistă pentru femei. M-a măsurat din cap până în picioare şi m-a întrebat ce doresc.
- Sărut mâna, stimată doamnă, o caut pe colega dumneavoastră, domnişoara Vasilica Ciorbagiu. Mă puteţi ajuta?

Femeia a avut un rictus când i-a auzit numele. ”Aha, moare de invidie că Roua e tânără şi frumoasă!” mi-am zis. Mi-a răspuns, totuşi, destul de amabilă:
- Vasilica lipseşte câteva zile, n-a precizat câte... Dar dacă vreţi să-i lăsaţi un mesaj, am să i-l transmit. Cine să-i spun că a căutat-o?
- Lăsaţi, nu contează, am să revin peste câteva zile. Vă mulţumesc, în orice caz.

M-am întors mofluz la slujbă şi am căutat febril în cutia poştei electronice, să văd dacă nu aveam vreo veste de la Roua. Nu aveam. Nici pe blog. M-am apucat să tastez îngrijorat un mesaj, în care o întrebam unde a dispărut. Mi-a răspuns după două zile. Fusese plecată în provincie, la nişte rude care nu aveau calculator. Din cauza asta nu mai dăduse nici un semn de viaţă.

Era momentul să trec la fapte. A doua zi m-am ferchezuit ca de nuntă, m-am învoit din nou şi am luat drumul bibliotecii. Am dat din nou peste cerberul cu ochelari:
- Sărut mâna, aş vrea să vorbesc, dacă se poate, cu Vasilica Ciorbagiu. Am înţeles că a revenit...
- Vasilica e jos, în depozit. Vreţi s-o chem?
- Nu, mulţumesc, aş prefera să cobor eu.
Mi-a arătat pe unde s-o iau şi am coborât nişte scări întortocheate şi întunecoase. În depozit era o lumină chioară. Am ocolit câteva rafturi cu cărţi şi am zărit, într-un colţ, o măsuţă la care stăteau două femei care mâncau brânză cu ceapă verde.

Una dintre ele era tânără, brunetă, cu părul tuns scurt. Nu putea să fie Roua. Cealaltă, între două vârste, avea pe cap o claie portocalie, arsă de permanent, şi era grasă de plesnea rochia pe ea. Nici asta nu putea să fie Roua sufletului meu! M-am apropiat de ele:
- Bună ziua, scuzaţi-mă că vă deranjez, o caut pe domnişoara Vasilica. Am înţeles că e aici.
- Da`mneata cine eşti, mă rog? mă interpelă cea grasă, cu gura plină.
- Sunt un cunoscut, un vechi prieten al Vasilicăi...
- I-auzi Vasilico, ai un prieten şi nici nu ştiai! izbucni în râs bruneta.

Prima dată am crezut că glumeşte, dar în momentul următor am văzut ecusonul de pe halatul umflatei: Vasilica Ciorbagiu. Nu mai aveam aer şi-mi ţiuau urechile. Am auzit, ca printr-un strat de câlţi, vocea hodorogitei:
- Ia zi, voinicule, de unde şi până unde eşti tu prietenul meu? Unde zici că ne-am cunoscut, că nu-mi aduc aminte?!
Am îngăimat ca de pe altă lume:
- Dumneavoastră sunteţi Roua?
- Eu sunt, da, şi ce-i cu asta? E vreo problemă? Şi zi odată, cine eşti şi ce vrei?
- Nu, nu e nici o problemă...
În clipa următoare eram deja în stradă, evadând din filmul horror al cărui scenarist nebun eram chiar eu. În noaptea aceea, nu m-am mai apropiat de calculator. Îl uram şi-mi venea să-l calc în picioare.

A trecut ceva timp până am reuşit să-i trimit un mesaj necunoscutului Ariciu, ca să-i cer socoteală pentru că nu mi-a spus adevărul. A recunoscut că a fost rău, dar a făcut-o ca să se mai descarce de draci, fiindcă şi el trăise episodul ”Roua”, cu acelaşi final tragi-comic!

”Şi, în fond”, îmi scria, ”aveam nevoie amândoi de lecţia asta, ca să ne mai iasă gărgăunii din cap. Numai că eu, spre deosebire de tine, am avut masochismul să merg până la capăt în dorinţa de a o cunoaşte pe Roua. Am vrut să înţeleg cum poate o asemenea arătare să scrie ca o zână visătoare, cum poate ea să descrie frumuseţile din jur, ca şi când ar picta stampe japoneze, când, de fapt, singura ei preocupare este să înfulece zi şi noapte. Nu mi-a trebuit prea mult ca să aflu: copia pasaje din cărţi! Abia atunci am sesizat dimensiunea prostiei mele. Mi-am amintit ce spunea profesorul meu de română: cu cât citeşti mai mult, cu atât eşti mai bogat! Vasilica a copiat din zeci şi zeci de cărţi, iar eu nu citisem nici măcar una! Asta m-a înfuriat cel mai tare! Dacă tot luasem drumul bibliotecii, am început să împrumut cărţi şi să citesc într-un ritm nebunesc. Tot venind la bibliotecă, m-am împrietenit cu doamna Nona. Ai cunoscut-o şi tu, e cea cu ochelari, de la împrumuturi... De la ea am aflat că Vasilica îşi făcuse o adevărată pasiune din a face rău celor din jur. A reuşit să bage zâzanie între celelalte bibliotecare, pe oamenii care veneau să împrumute cărţi îi trata cu bădărănie (de asta au şi mutat-o în depozit). Cu familia ei nu mai avea nici o legătură, fiindcă îi terminase cu matrapazlâcurile ei de prost gust. Nici vecinii din bloc nu puteau s-o sufere. Îi scotea din minţi când se apuca să bată şniţele la miezul nopţii. Unei vecine, care a îndrăznit să-i ceară să nu mai facă gălăgie noaptea, i-a aruncat pisica de la etajul 10! E rea şi răzbunătoare, ai grijă să nu-ţi dea de urmă, că nu se va mulţumi cu faptul că te-a fraierit pe net!”

Într-adevăr, pe blogul ei apăreau noi şi noi poeme în proză, iar cutia mea poştală dădea pe dinafară de mesaje în care mă întreba ce-i cu mine, de nu-i mai acord atenţie.
Evident, habar n-avea că eu fusesem tâmpitul care a căutat-o la bibliotecă. Eram însă hotărât să-i răzbun pe toţi naivii care i-au căzut în plasă. I-am cerut ajutorul lui Ariciu şi am pus la punct planul de bătaie. Eu aveam un aparat de fotografiat bun, cu teleobiectiv. Ariciu avea maşină, aşa că ne-am postat, ascunşi în Dacie, pe strada cu biblioteca.

N-am aşteptat prea mult până când Vasilica şi-a făcut apariţia la orizont, şleampătă, somnoroasă şi cărând ditamai sarsanaua cu merinde. Am tras-o în poză la cea mai mare artă – faţă, spate, profil! Deşi nu era frumos ce făceam, colegii mei, cu care administram blogurile, au fost de acord cu ”întreprinderea” mea.

Ştiau cu lux de amănunte ce se întâmplase, aşa că am postat pozele pe blogul meu, pe al lui Ariciu şi pe cel semnat Roua. Desigur, cu explicaţia de rigoare: ”Dragi bloggeri, aceasta este diafana Roua, sensibilă, romantică şi talentată. Splendidul ei jurnal este copiat din următoarele cărţi (urmează un pomelnic cu vreo 30 de titluri). Cei care v-aţi îndrăgostit de ea o puteţi găsi la Biblioteca Municipală. Răspunde la numele Vasilica Ciorbagiu. Dar nu ciorba este mâncarea ei preferată, ci ceapa”.

Timp de câteva zile, am primit pe adresa administraţiei blogurilor potop de înjurături de la Vasilica. Ne-a ameninţat că ne dă în judecată dar, până la urmă, s-a lăsat păgubaşă, fiindcă proastă nu era şi îşi dădea seama că persoana în culpă era chiar ea. Uite aşa s-a făcut de s-a evaporat Roua, regina nopţilor mele albe!”