duminică, 29 ianuarie 2017

Ce frumoasă e copilăria!



Cred că nu există om care să nu-şi fi dorit să se întoarcă în copilărie. Sau măcar să fi distribuit un text de genul ăsta. Ce poate fi mai frumos decât să fii copil? Poate doar să fii bebeluş. Zău, e cea mai mişto perioadă din viaţă!

”Ce bine e de tine! Dormi, mănânci, umpli scutecul şi adormi la loc”. Astea ar fi primele cuvinte pe care ţi le-ai aminti dacă ai avea amintiri din primele săptămâni de viaţă. Fascinantă viaţă! Abia ai venit pe lume, habar n-ai ce e cu tine, nu cunoşti pe nimeni şi în jurul tău colcăie nişte indivizi numiţi adulţi care te trag de obrăjori, te umplu de bale şi vorbesc cu tine pe un ton ciudat: ”Ţine-i mic şi dlăgălaş? Ţine-i îngelaşu’ lu’ mami?” Apoi se miră că urli la ei. Neînţelegând ce nu-ţi convine, te îndoapă cu diminutive şi drăgălăşenii spuse în limba peltică, adică exact ce încercai să eviţi. Plângi până adormi. Ai pornit bine în viaţă!

Dacă ai ghinion să fii născut în era internetului şi ghinionul şi mai mare ca părinţii tăi să aibă cont pe Facebook (cine nu are?), o să te vadă tot mapamondul încă de când ai ieşit din... pardon, de când te-a adus barza. O să ai de-a face la greu cu camera foto, fie că ai chef sau nu, o să fii expus fără voia ta pe reţelele de socializare şi-o să te vadă toată lumea dormind sau cu suzeta-n gură. Grozav!

Pe la 2-3 luni (5, în cazul meu), vine momentul foarte fericit pentru părinţii tăi şi total lipsit de importanţă pentru tine: botezul. Tu n-o să-ţi aminteşti niciodată solemnul eveniment, dar o să vezi un cârd de poze pe Facebook, poate chiar şi un video, cu un nene dubios care te bagă cu forţa în apă şi zice nişte chestii pe care tu nu le înţelegi, dar pe care părinţii tăi pretind că le înţeleg. ”Sunt X şi de azi sunt creştin”, o să scrie entuziasmată maică-ta, care simte nevoia să vorbească în locul tău (obicei de care n-o să scape în următorii 15 ani). Nu-i aşa că e fain să-ţi hotărască alţii convingerile şi, în general, viaţa?

Nu te gândi că, după ce înveţi să vorbeşti, lucrurile vor sta altfel. După o perioadă în care vorbeşti stâlcit şi nu cunoşti prea bine sensul cuvintelor, reuşeşti să-ţi exprimi părerile. Ceea ce n-o să te ajute prea mult. Degeaba spui tu că nu vrei să îmbraci nu ştiu ce haină sau să mănânci ceva pe care adulţii n-ar pune gura nici plătiţi, că nu te ascultă nimeni. Mai că-ţi vine să revii la plâns şi urlat. De multe ori, chiar o faci. Pe bună dreptate.

Primii ani din viaţă sunt cei mai mişto. Zău dacă nu! Ai în faţă un întreg univers pe care abia aştepţi să-l descoperi, urlă curiozitatea în tine, vrei să explorezi, să înveţi, să cunoşti lumea. Şi vine adultul şi-ţi dă peste nas: acolo n-ai voie, eşti prea mic să ştii asta, nu pune mâna pe aia, nu face ailaltă. Şi nu mai pune atâtea întrebări, că ne vedem nevoiţi să recunoaştem că nu ştim răspunsul.
Tu n-ai altă treabă decât să te joci, ai timp o viaţă întreagă să fii savant, că de fapt asta vrea şi maică-ta de la tine, să fii un al doilea Einstein, de preferinţă mai şmecher decât originalul. Ce-ţi poţi dori mai mult decât să fii copil, să decidă alţii în locul tău şi să ţi se interzică tot timpul câte ceva? Nu-i aşa că e un rai în care ai vrea să te întorci?

Nu-i nimic, vin vremuri mai bune. Se numesc şcoală şi grădiniţă. Dacă acasă n-aveai voie să faci ce te taie capul, aici nici atât. Dar ce frumos e să faci parte dintr-un colectiv, să împărţiţi totul, mai ales virozele, varicela şi alte bucurii ale copilăriei! Eşti fericit – îţi faci prieteni, înveţi lucruri noi (chiar dacă nu alea pe care ai fi vrut tu să le înveţi), începi să te gândeşti ce vrei să te faci când vei fii mare, în general vrei să fii ceva precum cineva (un adult pe care peste câţiva ani nu vei mai da nici doi bani). După prima literă învăţată, maică-ta deja îşi imaginează cum vei scrie despre (insert here orice chestie care o interesează pe ea). După prima lecţie de mate, taică-tu deja caută meditatori ca să te trimită la olimpiadă, faza pe galaxie. După primul zece la fizică, te şi văd savant, laureat al premiului Nobel pentru orice şi câştigător al aceluiaşi premiu la toate categoriile.

E grozav să duci pe umerii firavi toate visele lor neîmplinite şi să fii certat pentru notele mici (adică orice notă în afară de 10), de parcă ei ar fi fost premianţi. Îţi vine câteodată să-i trimiţi la şcoală în locul tău, că parcă să le placă mai mult decât ţie.

Ce s-o mai lungim, eşti doar o mână de carne de la care adulţii aşteaptă realizările de care ei n-au fost în stare – aceiaşi adulţi care îţi retează frumuşel aripile când începi să zbori spre orice fel de realizare. E chiar mişto să fii copil, mai ales când ai tăi îţi amintesc ce sacrificii au făcut pentru tine. ”M-am chinuit zece ore să te nasc, ai putea cel puţin să-ţi speli farfuria”. ”Am băgat o grămadă de bani în fundul tău, alţii n-au nici pe sfert din cât ai tu, iar asta te obligă să fii tocilar premiant”. Adică, e drept că n-ai cerut tu să te naşti, dar dacă tot s-a întâmplat, ai face bine să meriţi tot ce-ţi oferă părinţii tăi absolut necondiţionat...


E drept că nici maturitatea nu prea e cum credeam că va fi, dar şi copilăria e supraapreciată. Cea mai mişto perioadă a vieţii e cea intrauterină. Atunci chiar eşti iubit şi nici nu trebuie să ai de-a face cu oamenii. Mai bine de atât nu se poate!